”Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.”

                                                                                                               Nicolae Bălcescu

    La sigur că fiecare din noi măcar o dată în viață își pune întrebarea despre vârsta localității lor de baștină și ce era amplasat acolo pâna la stabilirea strămoșilor noștri. Oare până la apariția pe Terra a satului Gașpar acestea au fost terenuri virgine, nu călcase pe aici picior de om? Creștea buruiana pustiului, numai bună de adăpostit fiarele sălbatice?

    Desigur că nu! Ne dovedește acest lucru faptul că pe moșia satului se găsesc numeroase urme ale mai multor civilizații demult apuse. Ca niște file nenumărate, răzlețe, pe care timpul le tot smulge nemilos din cartea istoriei, în care-i imprimat ecoul strămoșilor noștri și ni-l pune nouă la dispoziție.

    Teritoriul dat a fost locuit din cele mai îndepărtate timpuri, din epoca neolitică, epoca nouă a pietrei. Primii locuitori ai meleagurilor noastre au fost strănepoții lui Adam și Eva, care, înmulțindu-se ca ”nisipul în mare și frunza în codru”, mânați în agonisirea hranei și curioși de a afla ce se ascunde după orizont, părăsesc așezările naturale - peșterile, tecând de la turma primitivă la orânduirea comunei primitive - matriarhat.

    Care erau condițiile principale de care trebuia să dispună noul loc de trai? În primul rând - sursă de apă, cu mediu înconjurător prielnic, unde se găsea vânat bogat, plante comestibile, diferite pomușoare.

Urme ale acestor oameni primitivi, semisălbatici, descompuși în triburi mai mici, le găsim în partea de miazăzi a satului.  Începând din Gura Hârtoapelor, o parte din dealuri, numită și Bulhaci, și până la capătul moșiei, hăt până la Horșco, pe creasta dealului de la răsărit, în hotar cu moșiile frăsinenilor, pe un cuprins de zeci de hectare la tot pasul se întâlnesc urme ale omului din epoca de piatră. Mărturii a acestor așezări sânt cioburile vaselor de lut, uneltele de muncă și armele confecționate din piatră și os. După suprafața unde se găsesc asemenea urme se poate presupune, că aici au existat vreo 2-4 triburi, despărțite unul de altul de la 500 până la 2000 metri.

    În apropierea vâlcelei ”La baba Natalia”, când kolhozul din localitate planta o livadă tânără, fierul plugarului, lăsând în urmă o brazdă mai adâncă, a scos la lumina zilei numeroase cioburi de ceramică. Predomină cele confecționate manual, dar se găsesc și din cele făcute la roata olarului. Unele au o formă mai grosolană și-s făcute din lut amestecat cu zgură, altele având forme mai exacte, mai perfecte, culori mai vii.

     O altă așezare omenească o găsim la apus - miazănoapte, ”La Odaia”. Dacă la Hârtoape aceste așezări erau amplasate pe versanții dealurilor, atunci aici ea se găsește în vale, lângă râpă. Dar deosebirile de așezările precedente sunt radicale. Acestea nu se aseamănă cu o așezare de trib, ci mai degrabă, cu o mică îngrăditură, o fostă cetățuie. Și aici găsim resturi de ceramică, dar făcute la roata olarului. S-a găsit o ghiulea de fier, mărgele de os, 5 monede de argint și una de aramă, originare din Roma Antică din primele 2 decenii ale secolului I al mileniului doi, o placă mică unde-i sculptat un bărbat, mai multe topoare din piatră. Această așezare este a geto-dacilor. Dacă savanții presupun că legiunile romane în anii 105-106, după înfrângerea oștilor lui Decebal, nu au ajuns pe teritoriile dintre Prut și Nistru, se poate afirma că oamenii din această așezare făceau negoț cu Imperiul Roman.

      Și atunci tot așa de frumos cânta cucul prin zăvoi. Numai că strămoșii noștri geto-daci nu bănuiau că cucul le cântă anii până la venirea oștirilor lui bădița Traian, care îi va nimici, astfel dispărând din analele istoriei ”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, după cum îi va numi ”părintele istoriei” - Herodot. Uneori îmi pare că aud aievea cum un părinte își povățuia fiul în ale gospodăriei: râde și leagă, plânge și dezleagă.

    În trei gorgane ce veghează satul dinspre miazăzi și est-nord și-au găsit odihna de veci osemintele căpeteniilor de oști ale sciților. Pe vremea domniei lui Ștefan cel Mare, din porunca sa, pe aceste gorgane, în caz de invazie a vrășmașilor, arcașii voievodului aprindeau ruguri, preântâmpinând astfel țara.

      La iezitul iazului de la Gherasim căușul excavatorului a scos din pământ osemintele unui nobil sau șef de oști și un vas de lut. Oare din ce neam făcea parte?

    De urme preistorice nu face excepție nici locul unde-i amplasat centrul satului. El este instalat pe un strat cultural, pe vatra altui sat, dispărut în neant, în negura vremii. Aici, ca și ”La Odaia”, obiecte de ceramică confecționate la roata olarului. Lipsesc cu desăvârșire uneltele de muncă din piatră.

      De vremea turcilor ne amintește un pistol cu o țeavă de calibru mare și legenda despre Groapa Turcului .

Se zice, spune legenda, că un gașparean, și anume Tanas Brenici, pe vremuri a văzut în gura Hârtoapelor, în noapte târzie, cun într-un loc pălălăia o pară albastră ce ieșea din pământ. Mânat de gândul avuției (îndemnat de personajul povestirii Dănilă Prepeleac cu mănăstirea), a doua zi, cu târnăcopul și hârlețul, a tot săpat în acel loc cu gândul să dea de comoară. Bietul om tot sărac a murit.Probabil, acolo era o groapă comună a oamenilor de tip Cromanion, unde ei aruncau rămășițele oaselor fiarelor vânate.

       În partea de nord a satului ”La Bour” , s-a găsit un topor de luptă, confecționat din fier, o talancă. Deci putem lesne considera că moșiile ce aparțin azi satului Gașpar au fost populate din epocile de piatră, a bronzului și a fierului. În toate 3 epoci.