”Ar trebui o istorie curată, adevărată pământului acesta ce ne rabdă de milenii”
Mariana Fulger
Țăranii Basarabiei de la mijlocul sec.XIX
Proprietarii de pământ în Moldova în sec.XIX se împărțeau în mai multe categorii. Prima, protejată și de stat, erau boierii. Urmează mazilii, coloniștii străini, răzeșii, țăranii statului și țăranii dependenți. Despre ultimele două categorii vom vorbi mai detaliat, căci ei au stat la bază și au format nucleul satului nostru. La nordul regiunii (în județul Hotin) un loc important îl ocupau satele de țărani ai statului. Ei erau obligați de a plăti dările către stat și zemstva o sumă de 40 ruble pe an. Mai existau și un șir de prestații către stat. Țăranii statului erau mai bine asigurați cu pământ decât țăranii dependenți. Situația lor economică era ceva mai bună decât a țăranilor dependenți, excepție făcând țăranii din județul Hotin, unde loturile de pământ erau din cale afară de mici. Conform unor date oficiale, către anul 1840 în Basarabia erau peste 3,5 mii de țărani fără pământ, cea mai mare parte revenind județului Hotin. Neavând sursă de existență, aceștia porneau în căutare de lucru, după câștig.
Țăranii dependenți se foloseau de pământurile mănăstirii, ale boierilor, pentru ele trebuind să plătească dijmă. Totodată, ei aveau dreptul să treacă de la un moșier la altul, drept confirmat de guvernul rus, cu condiția de a-l preveni pe acesta cu o jumătate de an înainte. Dar trebuie de menționat faptul că volumul diferitelor obligații ale țăranului față de boier, deși era reglementată prin lege, depindea, practic, de bunul plac al moșierului. Și țăranii dependenți nu prea erau în stare să îndeplinească toate aceste obligații. Așa că în cazuri foarte rare puteau ei să-și părăsească moșia.
După actul legislativ ”Contractul normal din 1846”, moșierii erau obligați de a-i împroprietări pe țărani cu pământ, dacă aceștia nu doreau să încheie contract cu moșierul de alucra la el. Actele se tot schimbau. La început împroprietăririi se repartizau: pentru țăranul pălmaș - 4 desetine, pentru țăranul cu o pereche de boi - 5,5 desetine, pentru țăranul cu 2-3 perechi de boi - 8 desetine, pentru cel cu 4 perechi de boi - 13,5 desetine.
Punerea în aplicare a ”Contractului normal” a jucat un rol pozitiv în viața țăranilor. Dar piedicile pe care le puneau moșierii, interzicându-le strămutarea, clăcile în folosul lor, îi încurajau la revoltă. Mișcarea pentru strămutare a cuprins, mai ales, județele de nord ale Basarabiei - Hotin, Soroc. Țăranii au început să fugă în grupuri, uneori cu tot satul. Fugeau țăranii, mai ales, de la moșierii care îi exploatau fără milă. Conform datelor de arhivă, putem afirma că anume țăranii statului din județul Hotin și țăranii din județul Soroca, fugind de asuprirea moșierilor, au și pus temelia satului Gașpar. 40 de familii din satul Dondușeni și 30 familii de ucraineni veniți de la Noua Sulița printre primii au descălecat pe aceste locuri și s-au stabilit aici cu traiul, punînd, astfel, temelia satului.
( Sursa - ”Gașpar - vatră strămoșească”, Tudor Bătrînac)
”Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.”
Nicolae Bălcescu
La sigur că fiecare din noi măcar o dată în viață își pune întrebarea despre vârsta localității lor de baștină și ce era amplasat acolo pâna la stabilirea strămoșilor noștri. Oare până la apariția pe Terra a satului Gașpar acestea au fost terenuri virgine, nu călcase pe aici picior de om? Creștea buruiana pustiului, numai bună de adăpostit fiarele sălbatice?
Desigur că nu! Ne dovedește acest lucru faptul că pe moșia satului se găsesc numeroase urme ale mai multor civilizații demult apuse. Ca niște file nenumărate, răzlețe, pe care timpul le tot smulge nemilos din cartea istoriei, în care-i imprimat ecoul strămoșilor noștri și ni-l pune nouă la dispoziție.
Teritoriul dat a fost locuit din cele mai îndepărtate timpuri, din epoca neolitică, epoca nouă a pietrei. Primii locuitori ai meleagurilor noastre au fost strănepoții lui Adam și Eva, care, înmulțindu-se ca ”nisipul în mare și frunza în codru”, mânați în agonisirea hranei și curioși de a afla ce se ascunde după orizont, părăsesc așezările naturale - peșterile, tecând de la turma primitivă la orânduirea comunei primitive - matriarhat.
Care erau condițiile principale de care trebuia să dispună noul loc de trai? În primul rând - sursă de apă, cu mediu înconjurător prielnic, unde se găsea vânat bogat, plante comestibile, diferite pomușoare.
Urme ale acestor oameni primitivi, semisălbatici, descompuși în triburi mai mici, le găsim în partea de miazăzi a satului. Începând din Gura Hârtoapelor, o parte din dealuri, numită și Bulhaci, și până la capătul moșiei, hăt până la Horșco, pe creasta dealului de la răsărit, în hotar cu moșiile frăsinenilor, pe un cuprins de zeci de hectare la tot pasul se întâlnesc urme ale omului din epoca de piatră. Mărturii a acestor așezări sânt cioburile vaselor de lut, uneltele de muncă și armele confecționate din piatră și os. După suprafața unde se găsesc asemenea urme se poate presupune, că aici au existat vreo 2-4 triburi, despărțite unul de altul de la 500 până la 2000 metri.
În apropierea vâlcelei ”La baba Natalia”, când kolhozul din localitate planta o livadă tânără, fierul plugarului, lăsând în urmă o brazdă mai adâncă, a scos la lumina zilei numeroase cioburi de ceramică. Predomină cele confecționate manual, dar se găsesc și din cele făcute la roata olarului. Unele au o formă mai grosolană și-s făcute din lut amestecat cu zgură, altele având forme mai exacte, mai perfecte, culori mai vii.
O altă așezare omenească o găsim la apus - miazănoapte, ”La Odaia”. Dacă la Hârtoape aceste așezări erau amplasate pe versanții dealurilor, atunci aici ea se găsește în vale, lângă râpă. Dar deosebirile de așezările precedente sunt radicale. Acestea nu se aseamănă cu o așezare de trib, ci mai degrabă, cu o mică îngrăditură, o fostă cetățuie. Și aici găsim resturi de ceramică, dar făcute la roata olarului. S-a găsit o ghiulea de fier, mărgele de os, 5 monede de argint și una de aramă, originare din Roma Antică din primele 2 decenii ale secolului I al mileniului doi, o placă mică unde-i sculptat un bărbat, mai multe topoare din piatră. Această așezare este a geto-dacilor. Dacă savanții presupun că legiunile romane în anii 105-106, după înfrângerea oștilor lui Decebal, nu au ajuns pe teritoriile dintre Prut și Nistru, se poate afirma că oamenii din această așezare făceau negoț cu Imperiul Roman.
Și atunci tot așa de frumos cânta cucul prin zăvoi. Numai că strămoșii noștri geto-daci nu bănuiau că cucul le cântă anii până la venirea oștirilor lui bădița Traian, care îi va nimici, astfel dispărând din analele istoriei ”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, după cum îi va numi ”părintele istoriei” - Herodot. Uneori îmi pare că aud aievea cum un părinte își povățuia fiul în ale gospodăriei: râde și leagă, plânge și dezleagă.
În trei gorgane ce veghează satul dinspre miazăzi și est-nord și-au găsit odihna de veci osemintele căpeteniilor de oști ale sciților. Pe vremea domniei lui Ștefan cel Mare, din porunca sa, pe aceste gorgane, în caz de invazie a vrășmașilor, arcașii voievodului aprindeau ruguri, preântâmpinând astfel țara.
La iezitul iazului de la Gherasim căușul excavatorului a scos din pământ osemintele unui nobil sau șef de oști și un vas de lut. Oare din ce neam făcea parte?
De urme preistorice nu face excepție nici locul unde-i amplasat centrul satului. El este instalat pe un strat cultural, pe vatra altui sat, dispărut în neant, în negura vremii. Aici, ca și ”La Odaia”, obiecte de ceramică confecționate la roata olarului. Lipsesc cu desăvârșire uneltele de muncă din piatră.
De vremea turcilor ne amintește un pistol cu o țeavă de calibru mare și legenda despre Groapa Turcului .
Se zice, spune legenda, că un gașparean, și anume Tanas Brenici, pe vremuri a văzut în gura Hârtoapelor, în noapte târzie, cun într-un loc pălălăia o pară albastră ce ieșea din pământ. Mânat de gândul avuției (îndemnat de personajul povestirii Dănilă Prepeleac cu mănăstirea), a doua zi, cu târnăcopul și hârlețul, a tot săpat în acel loc cu gândul să dea de comoară. Bietul om tot sărac a murit.Probabil, acolo era o groapă comună a oamenilor de tip Cromanion, unde ei aruncau rămășițele oaselor fiarelor vânate.
În partea de nord a satului ”La Bour” , s-a găsit un topor de luptă, confecționat din fier, o talancă. Deci putem lesne considera că moșiile ce aparțin azi satului Gașpar au fost populate din epocile de piatră, a bronzului și a fierului. În toate 3 epoci.
De la moși - strămoși citire...
Se spune că pământul pe care s-a înființat satul aparținea mănăstirii ”Mormântul Sfânt al Domnului” din Grecia Mănastirea scotea aceste pământuri la licitație pentru a le da în arendă, licitație la care câștigă supusul austriac Kasperovici. Acum acest boier avea mai multă nevoie de brațe de muncă. Pe lângă creșterea animalelor el începe să se îndeletnicească și cu agricultura. Fiind de fire cam bolnăvicios și cu un caracter suportabil, au început a veni la lucru la acest boier oameni din satul vecin Dondușeni.
Țăranii din Noua Sulița, județul Hotin, mânați de sărăcia de acasă și de gurile flămânde ale copiilor, dau și ei peste acest arendaș și se angajează la lucru. Lipsiți de pământ, munca era pentru ei unica sursă de existență. Umblând așa la lucru la Kasperovici, încurajați fiind și de boier, care i-a sfătuit să-și aducă încoace și familiile, dându-le locuri de casă, țăranii așa și au procedat. Soțiile cu copiii sânt bineveniți la strânsul fânului, care iubește să fie lucrat, mai ales, dimineața devreme și seara târziu. Mai întâi s-a înjghebat temporar pentru adăpost câte o colibuță și lucrul a devenit mai spornic.
Numele Gașpar este foarte răspândit în întreaga lume. În anii 1619 - 1621 la domnia scaunului Moldovei îl găsim ca domn pe Gașpar - Vodă, de origine italiană, fost tălmaci la curțile domnești, după cum afirma Miron Costin în ”Letopisețul Țării Moldovei”, iar Ion Neculce îl numește și cu patronimicul Gaspar Graziani . Nu putem afirma, nici chiar a admite, că denumirea satului Gașpar s-ar trage de la Gașpar - Vodă, dar... deși Ion Neculce declina astfel numele de persoane. Pe Dafina a lui Istratie Dabija o numește Dabijoaica, de unde putem trage concluzia că și soția lui Gașpar - Vodă ar fi fost numită Gașparoaia, așa cum o numeau sătenii și pe cucoana de aici.
Gașpar Grațiani
Sau poate vreo stră...,stră.., strănepoată de-a lui Gașpar - Vodă a dat această denumire în cinstea strămoșului Gașpar - Vodă?
Sau poate că această denumire au adus-o moldovenii pelerini, care au vizitat Ierusalim și mai apoi au descălecat aici?
Poate după darâmarea turnului Babel au ajuns și la Gașpar aceste sfărâmături din care pe parcursul a 162 de ani s-au contopit zeci de nașionalități și convețuiesc în bună pace și înțelegere, comunicând în fiece zi în limbile română, rusă și știrba ucraineană.
S-au scurs aproape patru secole de la evenimentele de tristă faimă ce au avut loc pe aceste meleaguri, de când a fost decapitat de hatmanul Șeptelici și Goia - Postelnicul, Gașpar -Vodă, ca, prin ironia sorții, satul, având același nume, să devină apoi reședința sediului kolhozului din localitate ”Dimitrie Cantemir”, purtător al numelui de familie ca și Cantemir -bei, pașa tătar, care a contribuit ca Gașpar- Vodă sa-și piardă divanul și viața. Un trecut pe cât de glorios, pe atât de tragic.
Dar poate denumirea satului se trage de la reprezentanții mănăstirii, care au adus cu sine și povestirea despre cei 3 magi, unul dintre ei purtând numele Gașpar? Neverosimil. Să fi fost așa, satul ar fi avut această denumire încă de la început, dar nu pe parcursul anilor ca denumire suplimentară, ca poreclă. Denumirea, de bună seamă, se trage de la arendașul Kasperovci, modificată și transpusă ca Gașpar, care i-a încurajat pe oameni să pună temelia acestui sat, fiind și nănașul lui de botez.
Ce frumoase sunt dealurile Moldovei.
RăspundețiȘtergere