Vasile Bobu, fost director al școlii din Gașpar
” Bate lumea în lung și-n lat, până ai să înțelegi că cetatea noastră e cea mai însemnată iar femeile noastre, cele mai frumoase”
Paulo Coelho
Îmi amintesc de un text de la orele de franceză, în care se spunea : ”Înflorește, acolo unde te-ai născut”. Un text cam în contradictoriu cu realitatea, dar care îmi vine în minte de fiecare dată când sunt acasă, în satul meu de baștină - Gașpar. Și parcă nimic deosebit, nici tu Codri Seculari ori maluri abrupte de râu, nici tu vestigii arhitecturale ori monumente ale naturii, dar ceva mult mai important, ceva ascuns de ochii celor orbi cu sufletul, care nu văd, nu simt și nu absorb seva ce te face să ”înflorești”, să te simți contopit cu cerul, cu pământul, contopit cu vântul, or vântul pe toate le-a văzut și pe toate le-a simțit.
Urcând dealul cel mare ” De la Domanciuc”, de unde ți se deschide ochilor întreg satul, tocmai ochii trebuie să-i închizi, să încerci a asculta, a simți gustul și mirosul trecutului și prezentului, a simți libertatea și fericirea supremă de a trăi. Așa cu ochii închiși să mulțumești satului natal, pentru că anume datorită lui ai înțeles nebunia marelui Van Gogh și obsesia acestuia față de galben. Cât de ferecit s-ar simți maestrul, dacă ar vedea aceste lanuri de floarea - soarelui, fără margini, ce urcă la cer și deasupra cărora ai vrea să zbori. Porniri fanteziste! Și dacă tot nu-ți sunt date aripi, la sigur că ești tentat să te refugiezi într-un asemenea lan, ca eroii filmului lui Kusturica. Aruncând haină cu haină, problemă cu problemă.
Dar iată că o rafală de vânt îți rupe firul visărilor. Simți miros de stuf, de iarbă și pelin. Îți amintești că colo-n vale e iazul ”La odaia” și iar îi mulțumești satului pentru că te-a ajutat să înțelegi mai bine farmecul amintirilor lui Creangă, căci de câte ori stăteam cu frica-n sân să nu rămân fără de haine. Anume lânga acest iaz am cules într-o vară o poală de ciuperci - ”popenchi”, cum le spune bunica, din care am făcut pentru prima dată o pizza și asupra căreia îmi asum drepturile de autor.
Cobor în vale pe drumul înecat de colbul cald, mă vizitează ideea de a scrie un articol despre efectul benefic al mersului desculț.
În mahala noastră, numită ”Kamceatka” - liniște. Drumuri șerpuite, umbrite de salcâmi înalți, ce prin luna mai te amețesc, îți dau fluturi la stomac și-ți pun ochelarii roz. Flori dulci, ciorchini albi, gingași și suavi crescuți printre spini înfiorători. Uneori mai găsești câte un ciorchin și în luna iunie ori august, ce fericire atunci pe capul puștilor, care cred că acele floricele sunt de miere și le înfulecă într-o clipită.
Clopotele de la biserică vestesc vecernia, e sâmbătă și mulți vor merge să se roage. Când eram mai mică, biserică era ceva uimitor pentru mine, mergeam încolo fară a înțelege esența celor ce se petreceau, altul era scopul meu, să admir bolta pictată a lăcașului, icoanele aurite cu chipuri blajine, să mă transfer în lumea făurită de o mână necunoscută mie. Îți mulțumesc ție Gașpar, căci anume aici pentru prima dată am înțeles existența noțiunii de talent . Acei Sfinți din biserică, ce te-nfioară prin vivacitatea lor și te fac să crezi că din clipă din clipă vor prinde viață, au servit pentru mine ca îndemn de a cunoaște arta și frumosul, de a cunoaște misterele lumii, care sunt infinite.
Încă puțin și soarele va ceda tronul. Dar ce euforie te cuprinde când vezi toate formele învăluite de ceața înserării! Acuș va începe simfonia, țârâiecii vor da startul, vor ști ei cum să te fascineze, să te liniștească - terapia cea mai indicată după poluări urbane. După miezul nopții vin privighetorile, păsări cu glasul dulce, ce acompaniază pașii îndrăgostiților. Uff, ce amintiri!
Așa e satul meu acum, așa a fost și pe zi ce trece e tot mai bun!
”Înflorește, acolo unde te-ai născut”, căci poți fascina o lume cu ceea ce ești, dar nu uita că ai ”înflorit” anume aici, ai ”înflorit” o data și pe întreaga viață.
Pentru cei ce nu au văzut filmul lui Kusturica:
* * * *
”Apa-ntr-un pahar scânteie toată, apa-n mare e întunecată”
Rabindranath Tagore
Și-ți imaginezi cum sub o salcie plângăreață niște bărbați zdraveni și pletoși, cu părul lăsat să le cadă peste umeri, își potoleau setea. Aceștia erau geto-dacii - faimoșii noștri strămoși. Așa-i destinul omului - de a veni pe lume la timpul său și a pleca tot la timpul său. Purul adevăr, dar trist. Vorba poetului: ” Toate-s vechi, și nouă-s toate...”. Același destin îl au și fântânile. Le dau naștere unii, ca mai apoi să se folosească de ele și să le îngrijească alții.
Gașpareanului, de când se știe, i-a plăcut apa rece de izvor. Să-și potolească setea, să-și adape animalele, să-și ghilească pânzele. Și întotdeauna făcea fântâna la marginea drumului. De multe ori mai punea de veghe o cruce pe acoperiș, căci era creștin, sau o figură de barză, sperând astfel că aceasta îi va aduce noroc în casă.
Fântânile se săpau nu numai pentru necesitățile vitale, ci și în amintirea rudelor decedate. Căci dacă la naștere se obișnuiește de a sădi un copăcel pentru dăinuire, apoi la moarte - de a da viață unui izvor.
Sătenii mai în vârstă își amintesc de fântâna Sărăciei, dintre fostele nedeluri ale lui Gheorghe Tîrnovețchi și Mihail Buzulan. Fântâna este și azi, dar e părăsită, neîngrijită. Setea călătorilor o potolește acum un izvor amenajat alături. Curios lucru, de ce oare au numit-o a sărăciei? Poate din cauza pământului neroditor din preajmă, cu sărături pe alocuri? Sau poate această denumire vine de la proprietarul sărac lipit pământului? Cine știe? Va mai trece un timp și va dispărea în bezna timpului și denumirea, precum a dispărut și stăpânul.
Dar fântâna Femeilor cum a apărut? Fântâni cu asemenea denumiri se mai întâlnesc și în satele Parcova, Ruseni, Bleșteni. Se admite, bunăoară, o așa variantă. Meleagurile noastre nu o dată au fost supuse contropitorilor, jafurilor. Se întâmpla ca într-un an să fie mai multe năvăliri ale vrăjmașilor decît anotimpurile unui an. Pe acele timpuri de care s-a pomenit mai sus, nevestele rămase văduve, mamele fără feciori, fetele fără miri, au pus mână de la mână de au sclipuit banul necesar și au făcut la răscruce de drumuri o fântână, să-și potolească setea un drumeț întârziat, un oștean schilodit în râșnițele războiului. În așa mod sperau bietele femei că, potolindu-și setea, oșteanul va aduce vorba despre ultimele cuvinte ale feciorului sau ale soțului, înghițit de pământ. Ori poate îi va plăcea apa și va rămânea aici să-și înjghebe un cuib cu o gașpareancă. Cred că acest obicei a fost adus la Gașpar din satele mai vechi, de unde s-au și mutat încoace gașparenii.
Că apa-i bună la Gașpar confirmă și cei de la protecția mediului de la Chișinău, care, cu susținerea financiară a americanilor, în iulie 1996 au controlat 43 de fântâni din diferite sectoare ale satului, găsindu-le cu o apă excelentă și doar în 3 fântâni au depistat puțini nitrați.
Fântâna Flăcăilor au săpat-o, probabil, chiar acei care plecau să-și apere vatra. Sau poate cei care s-au întors vii și nevătămați din măcel, mulțumind astfel lui Dumnezeu. Și, cred, nu întâmplător se află această fântână spre miază-noapte (pe moșia satului vecin Goleni), în acea parte, de unde mai des năvăleau leșii, ungurii, moscalii, cazacii, pe unde tătarii și turcii, prădând și ucigând, duceau în robie fiii și fiicele Moldovei la vadul Movilăului pe Nistru. Multe s-au perindat pe drumul unde stă ca santinelă. Probabil, a fost ultima care în ziua de Paști 1944 a petrecut floarea satului la război și de la care vreo 90 dintre ei nu s-au mai întors înapoi. Multe ar putea povesti această fântână, dacă ar fi înzestrată cu darul vorbirii.
Toate aceste fântâni au fost săpate nu în grădinile oamenilor și nu stau cu lacăte, ci potolesc la margine de drumuri setea tuturor trecătorilor.
La cele 670 de gospodării revin 337 de fântâni, deci fiecare două gospodării au fântâna lor. Rar sat care s-ar putea mândri cu același lucru. Majoritatea fântânilor sînt bine îngrijite și frumos amenajate. Iar cel care a gustat măcar o dată apă din vreo fântână de la Gașpar, nu mai părăsește satul. Ne-o dovedesc cei instalați aici cu traiul în ultima vreme. Căci la fântâna cu apă bună mulți se adună.
M-ai facut sa ma indragostesc de acest sat. mai ales ca ai amintit de Van Gogh si apoi Kusturica, cu Goran Bregovic. Cu cata pasiune ai scris...N-am cuvinte.
RăspundețiȘtergereMultumesc.
Mă bucur că va plăcut! Din păcate nu prea am timp să mă ocup de acest blog(
RăspundețiȘtergereAsa printre franturi, daca iti faci timp si pentru locurile pe care le iubesti, noi iti suntem recunoascatori.
Ștergeretranscrii prea mult din T.Batranac..parerea mea
Ștergereapropo nu ai din greseala monografia lui Bobu?
RăspundețiȘtergereAm utilizat multă informație de acea carte, mai ales ce tine de partea istorica. Nu cred că e o infracțiune să-ți promovezi satul.
ȘtergereApropo postările care au avut cea mai mare priză la public îmi aparțin în exclusivitate!
Interesante greșeli mai presupun unii.
RăspundețiȘtergerena te intrebam pentru ca o caut pentru o matusa ,presupun ca in principiu ar trebui sa o gasesc prin intermediul ministerului culturii,din ce stiu eu ,din auzite ,monografia cuprinde informatii interesante despre sat
RăspundețiȘtergerem-ai inteles gresit oricum iti apreciez blogul,era doar o constatare,sa inteleg ca ai un bunel ceva -ai avut in gaspar:P,cine era daca nu sunt indiscret
RăspundețiȘtergeream o poza gasita la niste rude de prin 38-40,il are pe bobu mazilu primarul ,,ivan turbinca,, si familia lui simion gribincea o parte din copii lui ,daca esti interesata zi-mi cum t-o pot trimite
RăspundețiȘtergerebravo,trebue de continuat! mai ales ca informatie este multa.eu o sa incerc sa mai adaug ceia ce no incaput in 1 carte,si nu o sa fie in a 2-a(cred ca au s-o gateaska).
RăspundețiȘtergere