Despre Dragobete sau Dragobetele de la daci încoace

Fiu al Babei Dochia, 'Dragobetele' era sărbătorit pe 24 februarie, însemnând pe vremuri începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

Astăzi, sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul românesc al sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii. Entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic.

Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.

În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.
 

Crăciun fericit şi un An Nou plin de bucurii!!

        Mesaj de felicitare cu ocazia sărbătorilor de iarnă!!!

Stimaţi consăteni!

Credinţa şi Iubirea coborîtă pe pămînt în chipul Pruncului Isus

salvează lumea, aducîndu-ne bucurie şi pace în inimi.

Să întîmpinăm Vestea Naşterii Mîntuitorului nostru cu multă căldură,

făcîndu-ne mai blînzi, mai receptivi.

Să lăsăm larg uşile pentru ca Dragostea şi Bunătatea să pătrundă în sufletele noastre.

Să ne urăm bunăstare, belşug în casele noastre, lumină şi izbîndă în cugetul nostru.

De sfintele  sărbători  ale naşterii lui Hristos şi la cumpăna dintre ani,

Vă urez din toată inima mulţi ani plini de fericire, multă sănătate, credinţă şi speranţă,

împăcare şi linişte în suflete, bucurii şi bunăstare în familii,

stimă, respect şi înţelegere în colectivele unde activaţi,

pace şi prosperare în ţară.

Dumnezeu să ne binecuvînteze  cu un AN NOU fericit!

Harul şi Pacea să fie cu noi cu toţi!!!

La mulți ani Moldova!

                                La mai mulți și la mai mare! Felicitări tuturor!

Nuntă în Basarabia

                                       ”Însoară-te când vrei, mărită-te când poți.”
                                                                              Proverb din satul Gașpar

   Nu știu la alții cum sunt, dar la noi basarabenii și în special în zonele rurale, obiceiurile de nuntă au fost mereu un mare prilej de mândrie, dar și o mai mare bătaie de cap.

   Satul Gașpar nu face o excepție, aici organizându-se nunți mari, mă rog ca la oameni gospodari!

   Tot întrebând de cei trecuți prin viață, care la multe nunți au tot jucat, poți afla multe amănunte despre nunțile de odinioară.

   Astfel, spun ei, rare cazuri când vecinii izbuteau să pețească o fată frumoasă de la Gașpar. Căci gașpareanul întotdeauna a știut să prețuiască frumusețea după valoarea sa. Și dacă se întâmplau asemenea cazuri, când venea mirele cu nuntașii să ia mireasa în satul său de reședință, vorniceii din Gașpar se strângeau grămadă, puneauo masă în mijlocul drumului, întretăindu-le calea, pe care o împodobeau cu pâine și sare, un ulcior cu vin, cinstindu-i pe tinerii însurăței, pe nuni, felicitându-i și începând târguiala, cerând ”vadra”. De obicei, vadra, în mare măsură, depindea de istețimea și iscusința ambelor părți și, nu în ultimul rând, de dărnicia mirelui și de necesitățile de litri de vin ori suma de bani pentru a potoli spiretele tineretului în legătură cu această pierdere. Dar dacă de bună voie nu se ajungea la un numitor comun, ca ambele părți să fie satisfăcute, și dacă se mai nimereau din cei născuți în zodia cocoșului, se mai întâmpla să încalce legea bunei cuviințe. Uneori se încingea o bătălie, cu tăieri de hamuri la trăsuri, că uneori și nuntașii erau nevoiți să se implice în potolirea acestor spirite.

   Căsătoria la o vârstă prea tânără avea mai înainte mai multe motive. Primul era de a nu pierde ”partida cea bună”. Al doilea - că tânăra familie era deja un potențial deținător de pământ. Al treilea - că va fi cu o gură mai puțin la masă, căci familiile erau pe vremuri destul de numeroase. Și reforma agrară din 1918 - 1922 sporește considerabil numărul căsătoriilor, miscșorându-se vârsta tinerilor însurăței. Ca rezultat, în următorii ani, până la intrarea trupelor rusești în Basarabia, s-a produs o creștere evidentă a populației satului Gașpar.

   Astăzi multe obiceiuri sunt date uitării, dar asta nu împiedică nunțile noastre din sat să fie deosebite în toate. A crescut considerabil vârsta celor ce se decid la așa un pas iar motivele de întemeiere a noii familii diferă de cele de odinioară, totuși satul întinerește de fiecare dată când cineva jură credință în fața altarului. Nunți controversate desigur, dar fără de care sufletul nostru etnic nu ar mai fi același, iar ”unde joacă moldovenii, acolo pământul geme”, ar avea un înțeles vag și lipsit de dovezi.

                                                 

                             Cine arvonește,acela plătește

          ”Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul și viitorul.”

                                                                                                               Nicolae Bălcescu

    La sigur că fiecare din noi măcar o dată în viață își pune întrebarea despre vârsta localității lor de baștină și ce era amplasat acolo pâna la stabilirea strămoșilor noștri. Oare până la apariția pe Terra a satului Gașpar acestea au fost terenuri virgine, nu călcase pe aici picior de om? Creștea buruiana pustiului, numai bună de adăpostit fiarele sălbatice?

    Desigur că nu! Ne dovedește acest lucru faptul că pe moșia satului se găsesc numeroase urme ale mai multor civilizații demult apuse. Ca niște file nenumărate, răzlețe, pe care timpul le tot smulge nemilos din cartea istoriei, în care-i imprimat ecoul strămoșilor noștri și ni-l pune nouă la dispoziție.

    Teritoriul dat a fost locuit din cele mai îndepărtate timpuri, din epoca neolitică, epoca nouă a pietrei. Primii locuitori ai meleagurilor noastre au fost strănepoții lui Adam și Eva, care, înmulțindu-se ca ”nisipul în mare și frunza în codru”, mânați în agonisirea hranei și curioși de a afla ce se ascunde după orizont, părăsesc așezările naturale - peșterile, tecând de la turma primitivă la orânduirea comunei primitive - matriarhat.

    Care erau condițiile principale de care trebuia să dispună noul loc de trai? În primul rând - sursă de apă, cu mediu înconjurător prielnic, unde se găsea vânat bogat, plante comestibile, diferite pomușoare.

Urme ale acestor oameni primitivi, semisălbatici, descompuși în triburi mai mici, le găsim în partea de miazăzi a satului.  Începând din Gura Hârtoapelor, o parte din dealuri, numită și Bulhaci, și până la capătul moșiei, hăt până la Horșco, pe creasta dealului de la răsărit, în hotar cu moșiile frăsinenilor, pe un cuprins de zeci de hectare la tot pasul se întâlnesc urme ale omului din epoca de piatră. Mărturii a acestor așezări sânt cioburile vaselor de lut, uneltele de muncă și armele confecționate din piatră și os. După suprafața unde se găsesc asemenea urme se poate presupune, că aici au existat vreo 2-4 triburi, despărțite unul de altul de la 500 până la 2000 metri.

    În apropierea vâlcelei ”La baba Natalia”, când kolhozul din localitate planta o livadă tânără, fierul plugarului, lăsând în urmă o brazdă mai adâncă, a scos la lumina zilei numeroase cioburi de ceramică. Predomină cele confecționate manual, dar se găsesc și din cele făcute la roata olarului. Unele au o formă mai grosolană și-s făcute din lut amestecat cu zgură, altele având forme mai exacte, mai perfecte, culori mai vii.

     O altă așezare omenească o găsim la apus - miazănoapte, ”La Odaia”. Dacă la Hârtoape aceste așezări erau amplasate pe versanții dealurilor, atunci aici ea se găsește în vale, lângă râpă. Dar deosebirile de așezările precedente sunt radicale. Acestea nu se aseamănă cu o așezare de trib, ci mai degrabă, cu o mică îngrăditură, o fostă cetățuie. Și aici găsim resturi de ceramică, dar făcute la roata olarului. S-a găsit o ghiulea de fier, mărgele de os, 5 monede de argint și una de aramă, originare din Roma Antică din primele 2 decenii ale secolului I al mileniului doi, o placă mică unde-i sculptat un bărbat, mai multe topoare din piatră. Această așezare este a geto-dacilor. Dacă savanții presupun că legiunile romane în anii 105-106, după înfrângerea oștilor lui Decebal, nu au ajuns pe teritoriile dintre Prut și Nistru, se poate afirma că oamenii din această așezare făceau negoț cu Imperiul Roman.

      Și atunci tot așa de frumos cânta cucul prin zăvoi. Numai că strămoșii noștri geto-daci nu bănuiau că cucul le cântă anii până la venirea oștirilor lui bădița Traian, care îi va nimici, astfel dispărând din analele istoriei ”cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, după cum îi va numi ”părintele istoriei” - Herodot. Uneori îmi pare că aud aievea cum un părinte își povățuia fiul în ale gospodăriei: râde și leagă, plânge și dezleagă.

    În trei gorgane ce veghează satul dinspre miazăzi și est-nord și-au găsit odihna de veci osemintele căpeteniilor de oști ale sciților. Pe vremea domniei lui Ștefan cel Mare, din porunca sa, pe aceste gorgane, în caz de invazie a vrășmașilor, arcașii voievodului aprindeau ruguri, preântâmpinând astfel țara.

      La iezitul iazului de la Gherasim căușul excavatorului a scos din pământ osemintele unui nobil sau șef de oști și un vas de lut. Oare din ce neam făcea parte?

    De urme preistorice nu face excepție nici locul unde-i amplasat centrul satului. El este instalat pe un strat cultural, pe vatra altui sat, dispărut în neant, în negura vremii. Aici, ca și ”La Odaia”, obiecte de ceramică confecționate la roata olarului. Lipsesc cu desăvârșire uneltele de muncă din piatră.

      De vremea turcilor ne amintește un pistol cu o țeavă de calibru mare și legenda despre Groapa Turcului .

Se zice, spune legenda, că un gașparean, și anume Tanas Brenici, pe vremuri a văzut în gura Hârtoapelor, în noapte târzie, cun într-un loc pălălăia o pară albastră ce ieșea din pământ. Mânat de gândul avuției (îndemnat de personajul povestirii Dănilă Prepeleac cu mănăstirea), a doua zi, cu târnăcopul și hârlețul, a tot săpat în acel loc cu gândul să dea de comoară. Bietul om tot sărac a murit.Probabil, acolo era o groapă comună a oamenilor de tip Cromanion, unde ei aruncau rămășițele oaselor fiarelor vânate.

       În partea de nord a satului ”La Bour” , s-a găsit un topor de luptă, confecționat din fier, o talancă. Deci putem lesne considera că moșiile ce aparțin azi satului Gașpar au fost populate din epocile de piatră, a bronzului și a fierului. În toate 3 epoci.

 ....Un alt prevestant al nașterii lui Messia pe care ni-l prezintă istoria religiei creștine și care vine după Melchior este Gașpar, continuatorul unei familii regale din Egipt, văr cu regina Cleopatra. Să nu uităm că printre locuitorii plaiului nostru avem nenumărați gospodari care poartă acest nume de familie, iar la nordul republicii avem și un sat numit Gașpar.
 (Lilian Ciobanu, Sfatul Țării - din art. ”Mîndrie de creștin”, Chișinău, 6 ianuarie 1991)

  Anume acest fragment a servit ca idee pentru conceperea  blogului în cauză, idee apărută acum un an și transpusă în viață recent, din niște porniri pur mercantile de a câștiga un concurs. La prima vedere nimic complicat, scrii ceva ”Ce vreți voi, dar de bine”, mai ții cont și de faptul că: „Ideal ar fi să fie un blog simplu și frumos, scris cu suflet” și treaba e făcută. Cât nu ar părea de straniu, chiar nimic complicat. O treabă plăcută, captivantă și cu conotații informative. Pe măsură ce realizam că de fapt nu prea am cu ce impresiona eventualii cititori, mă refer la impresii de genul ”wow, ce localitate super, vara viitoare plec neapărat încolo”, înțelegeam că din cele patru sate în care mi-am petrecut copilăria, satul Gașpar este cel mai aproape sufletului meu. Am adunat destulă informație pentru a putea răspunde la cele mai frecvente întrebări legate de o localitate. Am aflat că rădăcinile numelui Gașpar se trag din antichitate și se întâlnește pe tot arealul creștin - ortodox - catolic din lume. Mai cu seamă în Spania, Anglia, Italia, Ungaria etc. Cei trei crai de la Răsărit, pe care-i cântăm în colinde, sau trei magi, după cum mărturisește istoria creștină, au existat în realitate și au purtat nume pământești: Melchior, Baltazar și Gașpar, vărul reginei Egiptului, Cleopatra, din dinastia Ptolomeilor, care a domnit în anii 51-30 înainte de Hristos. Așa nume a purtat și un domn al Moldovei - Gașpar Grațiani (1619-1621). Acestea și multe alte lucruri le puteți afla de pe acest blog. Sunt conștientă de faptul că e extrem de plictisitor să citești și să analizezi acea grămadă de informație adunată aici, informație ce reprezintă interes doar pentru câțiva oameni; pentru mine - ca autor ce a depus suflet și ceva din timp, pentru câțiva dintre locuitorii satului mai curioși, pentru profesorul meu de ”Construcții din beton armat”-dl Gașpar Vasile ,și în rest ... greu de spus!

  Vă las să decideți dacă vă place sau nu! În încheiere voi aminti ceea ce a zis înaintea mea Marcus Tullius Cicero: ”Ego plus quam feci, facere nou possum.” Adică - ”Mai mult decât am făcut n-am putut să fac.” Mai bine zis, am făcut fix atât cât mi-au permis timpul, cunoștințele, sursele și mai ales răbdarea.